Dimineață
Hârtie de cadou ruptă și împrăștiată peste tot.
Zgomot de expressor și miros de portocală stătută.
Copii drogați cu șine de tren și păpuși cu urechi de elf.
“Mama, life had just begun/ But now I’ve gone and thrown it all away” se aude din boxa televizorului. Versul îmi sună în cap ca un gong într-o peșteră.
Mă ridic teleghidată de pe canapea. Îmi dau jos șosetele și-mi întind salteaua pe hol. Cad bucăți din ea. Săraca, după trei luni de yoga ce să-i mai ceri?! Inspir, mâinile sus, expir fruntea la genunchi. Inspir, privirea în față, expir… ar fi trebuit picioarele în spate, dar de unde?! Un tren cu două vagoane îmi trece printre picioare, condus de un mecanic care vorbește stâlcit.
Încă pe pilot-automat, îmi iau salteaua și telefonul, mă strecor pe scări și urc în pod. Îmi pun o mantră și simt cum mi se aprind luminițele din corp.
Acum trei luni, când am început cursul de yoga, mi-am setat o intenție. Am primit și o brățară care să îmi reamintească de la ce am plecat. Cam pe la mijlocul procesului m-am pierdut complet. Am ajuns pe un tărâm care mă speria. Să ieși din zona de confort nu este un lucru ușor. Și eu o făcusem big time! Habar nu aveam în ce m-am băgat. Eram obișnuită cu demonii mei. Doar mi-am petrecut ultimii doi ani în terapii de tot felul. Asta până când am decis să încep un nou proces și să mă adâncesc și mai mult în abisul inconștientului.
Ajunsesem să nu mai știu cine sunt, ce fac acolo, ce-mi aduce, ce se întâmplă cu viața mea, dacă e de bine, dacă e de rău, dacă am să supraviețuiesc. Ba eram cea mai deșteaptă și curajoasă, ba cea mai tută și inconștientă. Viața se desfășura sub ochii mei, iar eu eram stană de piatră.
La un moment dat mi-am asumat că sunt într-o ceață completă. AveaMediam de ales dacă să stau pe loc și să aștept să se ridice ceața, atunci când va fi, sau dacă să înaintez cu pași mărunți, având încredere în proces. Mânată de o energie mai puternică ca mine, am îndrăznit să pășesc.
Lipsa controlului mi-a provocat cea mai mare anxietate, dar mi-a adus cel mai prețios cadou: să mă accept așa cum sunt în fiecare moment al vieții mele.
Chiar și acest lucru, aparent banal are nevoie de exercițiu.
Dar odată ce ai ajuns la tine, the real one, chiar și pentru un moment, vrei să te mai întorci acolo.
Dacă este să-mi doresc ceva pentru anul 2019 este să revin la mine mereu și mereu.
Să am încredere.
Să fiu conștientă de toate resursele Universului și să le accesez.
Să-mi dau seama când mă deconectez.
Să aleg și să aplic unul din instrumentele pe care cu atât de multă dedicare le-am experimentat.
Să cer ajutorul.
Să-mi asum ce știu și ce nu știu și să fiu pregătită mereu să accept că de fapt nici ceea ce știu este posibil să nu știu.
Să știu când să tac și când să vorbesc.
Să fiu mereu învățăcel.
Să îmi aduc aminte că am drumul meu propriu și personal, și că sunt o ființă perfect de imperfectă. Că este nevoie să dau exact de unde sunt și darul meu va fi sincer și autentic.
Vreau să știu multe. Nu mă mai satur. Mi se pare că viața e prea scurtă. Am pierdut vremea până acum și nu mai am timp. Dar apoi mă uit în spate și văd un câmp de flori. Iarba este bătătorită, dar încă verde, florile sunt călcate, dar înflorite. Mă uit în jur și văd brațe întinse care mă îmbrățișează și mă mângăie. În față, văd universul pictat în albastru indigo. Ghidată de o lumină aprinsă în inima mea, am încredere să fac un pas și să mă las purtată în neant.
