Azi noapte la ora 2 îi răspundeam Oliviei la scrisoarea prin care îi cerea iepurașului pace în lume, o carte și ca animalele să fie în siguranță. Tot azi noapte, mi-au trimis notificare cei de la @insighttimer cum că am ajuns la 150 de zile consecutive de meditație.
“Mama, cum este pentru tine să crești trei copii?” m-a întrebat fetița mea de acuși 9 ani, punând la socoteală și pisica, binențeles, care îmi adoarme în brațe de câte ori este loc… adică doar când primii doi născuți nu sunt acasă…
Ce să-i răspund…?! Nu prea știu cum este, dar știu cum reușesc…
Prin yoga, meditație și prin întrebări existențiale puse în drum spre cimitir la Mica, bunica mea maternă, întrebări la care mai niciodată nu obțin un răspuns satisfăcător…
Cu lacrimi în ochi, o întrebam azi pe mama, care stătea în dreapta mea: “Bine bine, am înțeles cu Isus, a murit, a înviat, extraordinar… dar cu Maria, cu Maria, ce s-a întâmplat?! Cine a avut grijă de ea, de sufletul ei de mamă care a asistat la toate astea?!”
Rememorăm anual viața unei familii și a unei societăți, de acum 2000 de ani…
și mă întreb: oare există această schemă în fiecare dintre noi?!
Și oare suntem noi pe rând copilul preocupat de pace, “societatea” care preferă să rămână în ignoranță decât să meargă spre adevăr, părintele care își rupe hainele de pe el sub o cruce, mortul care se ridică din mormânt, trezitul care se arată lumii…?!
Mda… tare mă frământă sărbătorile astea…
Cum este să cresc trei copii, iubita mea fetiță?!… greu, scumpa mea… dar dacă reușesc să aprind lumina de fiecare dată când se stinge, totul devine foarte clar și atunci încep să văd, chiar dacă nu cu ochii minții, ci ai sufletului… încep să văd… sensul.
