“Bolovanul este pe o stradă, iar dacă îl spargem facem o gaură mare acolo și eu nu vreau asta.”
Această metaforă mi-a fost împărtășită astăzi, la școală, de un băiețel de 10 ani, vorbindu-mi despre inima lui rănită și pe mine m-au trecut fiori în tot corpul.
Mă gândesc des la starea naturală a unui om, mai ales când facem partea de yoga în cabinet și observ care este, de exemplu, poziția firească a corpului din fața mea.
De multe ori, poziția de drepți nu e dreaptă, umerii nu sunt mai niciodată egali, iar bolovanii din suflet se văd cu ochiul liber de-a lungul coloanei vertebrale.
Yoga, mai ales prin asana (posturi), aliniază relația corp-minte-suflet… inerent, spatele devine mai drept, se deschide pieptul, iar bolovanii devin mai proeminenți… posibil să înceapă să doară, nu mai sunt doar uitați acolo, dintr-o copilărie îndepărtată…
Dar cu toate astea, nici yoga, nici psihologia, nici orice fel de terapie, nu își are ca scop să aducă ființa într-o stare ideală, ci schimbă, uneori doar puțin și este posibil să fie suficient, poziția acelui bolovan, doar cât strada să fie funcțională, iar circulația să se desfășoare fluid. Atât.
Mă uit la viața mea, cu toate integrările mele, Corina de 4 ani, Corina iarnă, Corina lemn, Corina flori, Corina plante, Corina din Oli și Adi, Corina Yoga, una dintre cele mai dragi personificări ale mele…
și îmi dau seama că am scos mulți bolovani de pe strada mea personală, iar mulți bolovani au rămas acolo…
important este că starea mea naturală este una nealterată și complet asumată de către o melancolică: cea de visătoare FERITRISTĂ, mereu îndrăgostită de viață.
